Dacă citești acest blog sau faci partea din comunitatea Lecturi cu Alina, știi deja că vorbesc cu plăcere despre literatura pentru copii. Când am o carte în mână mă gândesc la toți oamenii care au lăsat o părticică din ei în acea carte. Scriitori, ilustratori, editori, traducători, curatori. Lista nu se oprește aici.
Te invit într-o călătorie DINCOLO DE PAGINI.
Hai să-i cunoaștem mai bine pe cei care fac copilăria mai frumoasă și ne ajută să simțim că lectura e bucurie.
Cu Smaranda Cosma am făcut cunoștință într-o seară de mai și am descoperit că avem destul de multe în comun, în special iubirea pentru lectură și pentru literatura pentru copii. M-am bucurat tare mult când a acceptat să ne împărtășească mai multe despre ea și despre prima carte publicată, așa că îi dau cuvântul.
1. Cum a apărut prima ta carte, Smărăndița la bunici? Ai visat întotdeauna să publici o carte pentru copii?
Am visat de mică să scriu o carte, dar în mintea mea era un roman, nu o carte pentru copii. Am fost un copil melancolic și introspectiv, și eram fascinată de poveștile bunicii mele. Îmi povestea deseori frânturi din viața ei, și le vedeam într-un fel aproape cinematic, iar ea a fost o povestitoare deosebită. A avut o viață plină de lipsuri, dar a iubit atât de mult să învețe că a fost nu doar singura din satul ei care a mers mai departe de clasele primare, dar a reușit pe forțe proprii să ajungă absolventă de facultate și a devenit profesoară de română. Și-a iubit enorm meseria, a iubit cărțile. Am început romanul despre viața ei de câteva ori, și nu s-a lăsat scris. Nu reușesc să umplu spațiile goale, să inventez, ci revin mereu la discuțiile cu ea.
Poveștile din copilăria mea mi le-am spus mai întâi mie, în gând. Mi-a fost extraordinar de dragă copilăria mea de la bunici și am păstrat amintirile aproape de suflet, oriunde aș fi fost. Îmi spuneam de multe ori mie că vreau să călătoresc departe, să trăiesc în cât mai multe locuri, dar că centrul meu afectiv și emoțional va fi mereu acolo, în casa copilăriei din Humulești. Când s-a născut fiica mea, Eliza, a început și pasiunea pentru cărțile ilustrate pentru copii. Am petrecut nenumărate ore căutând și selectând cărți, pe care apoi părinții ni le trimiteau în pachete în Portugalia, unde locuim noi. I-am citit sute de cărți și a devenit activitatea mea preferată cu ea, momentul în care reușeam să opresc timpul, să pun pe pauză toate grijile și listele cu lucruri de făcut. Seara la culcare, după ce stingeam lumina, și ea încă mai voia povești, iar eu eram mult prea obosită să inventez ceva, depănam amintirile mele de la Humulești, și aproape că se derulau singure, fără niciun efort din partea mea.
În toată perioada asta, ceva nerostit tot nu-mi dădea pace. Începea să îmi fie aproape frică de momentul când Eliza va citi singură și mă întrebam, oare ce mă fac eu cu pasiunea asta pentru cărți pentru copii? Să traduc cărți? Să încep un club de lectură? Într-o noapte, când nu reușeam să adorm și eram cu gândurile astea în cap, am văzut cartea în minte, atât de clar. Toate poveștile spuse Elizei, într-o carte. Cred că dragostea de cărți și de scris a copt în mine ideea asta, până când a dat buzna la suprafață. A doua zi m-am apucat de scris și poveștile au curs pe pagină. Așa mi-am adus aminte și de ceva esențial despre mine, ceva ce în anii maternității aproape uitasem. Iubesc să scriu și am făcut asta, într-o formă sau alta, aproape toată viața. De la compuneri, jurnale, poezii, scrisori, blog de călătorie, newslettere, tot ce înseamnă scris e teritoriul meu, locul unde mă regăsesc și unde mă simt în siguranță.
2. Ai întâmpinat provocări în procesul de scriere și publicare? Ce sfaturi ai pentru alți autori debutanți care doresc să scrie pentru copii?
În procesul de scriere nu am întâmpinat nicio provocare, ceea ce poate părea ciudat, dar asta doar pentru că poveștile existau deja în mintea și în sufletul meu, de atâta timp.
În procesul de publicare totul a decurs ușor, am avut noroc să lucrez cu echipa minunată de la Editura Univers, care a explicat procesul și a fost acolo la fiecare pas.
Sfaturi cred că e prematur să dau după publicarea unei singure cărți, dar dacă ar fi totuși să zic ceva, ar fi următorul lucru: cine dorește să facă asta, să scrie ca pentru sine și copiii săi, fără să se gândească la un produs final sau la ce și cum scriu alții. Să scrie despre ceea ce știe și ceea ce simte profund.
3. Povestea Smărăndiței e ilustrată de Alexia Udriște și cred că oricine citește cartea simte instant căldura și blândețea prezentă atât în text, cât și în ilustrații. Cum ați ajuns să lucrați împreună?
Partea asta a poveștii cărții îmi e foarte dragă, pentru că în procesul de lucru, între mine și Alexia s-a legat o prietenie frumoasă, cum nu credeam să mai descopăr la vârsta asta, și la distanță pe deasupra. Alexia era de mulți ani ilustratoarea mea preferată din România. Când intram în librării în România, puneam mereu mâna pe cărțile ilustrate de ea și o urmăream cu drag în online.
Faptul că am ajuns să lucrăm împreună a fost un noroc enorm pentru mine, o aliniere a astrelor. Când manuscrisul a fost gata, am rugat o prietenă pe care o admir foarte mult, jurnalista Luiza Vasiliu, să îl citească și să îmi spună sincer dacă merită să investesc timp în încercarea de a publica. Ei nu doar că i-a plăcut, dar a fost de părere că i s-ar potrivi foarte bine ilustrațiile Alexiei, cu care mi-a făcut cunoștință. Așa că dacă nu era Luiza, zâna cea bună a acestei cărți, ea nu ar fi existat sub forma asta.
4. Există și alte povești ale Smărăndiței care așteaptă să fie descoperite, poate chiar publicate?
Când am scris poveștile acum câțiva ani, erau nouă la număr. În carte au intrat primele trei, așa că da, sper să fie doar prima carte dintr-o serie. Următoarele două cărți sunt scrise deja, dar povești mai am și doresc să le scriu și pe acelea. De când am publicat cartea mi-au venit idei și pentru alte cărți pe care mi-aș dori să le scriu, cu alte subiecte. Câteodată ideile dau năvală, însă timpul pentru scris în viața mea e destul de limitat deocamdată.
5. Aflăm din carte că bunica ta ți-a transmis iubirea pentru natură. Tot de la ea ai moștenit pasiunea pentru lectură?
Când povestesc despre bunica și relația pe care am avut-o cu ea, spun așa: bunica mea m-a învățat să merg, să vorbesc, să citesc și să iubesc. Iar darul acesta, al iubirii pentru cărți, mi-a folosit toată viața și încerc să îl dau mai departe și copiilor mei. Când mergeam în vizită la bunici și o întrebam ce și-ar dori, bunica zicea mereu: „Mie să-mi aduci cărți, Smărăndiță, că eu fără ele nu pot.” Mi se pare extraordinar că își amintea multe poezii pe care le recita des, eu asemenea memorie nu am. A iubit poeții români, și spunea poeziile cu atâta drag că îmi dădeau lacrimile de multe ori ascultând-o.
Mi-a dat multe bunica. M-a crescut în stilul a ceea ce acum numim parenting cu blândețe, în ciuda faptului că a avut o copilărie și tinerețe dificile. Nu se poate spune că a avut ea însăși un atașament securizant în copilărie și cu toate astea a privit mereu viața cu optimism și încredere, ceea ce mi-a transmis și mie. Îmi place să cred că văd viața prin lentila ochelarilor ei, metaforic vorbind.
6. Când ne-am întâlnit, am discutat despre faptul că locuiești în Portugalia, împreună cu familia, și mi-ai mărturisit că lectura te ajută să te simți mai aproape de România. Le citești copiilor tăi în limba română?
Da, locuiesc în Portugalia, de unde e soțul meu, vorbesc portugheză, lucrez în engleză, însă mi-am dorit tare mult să știe și copiii mei limba română, așa că eu cu ei vorbesc doar română. Oricât de bine aș vorbi celelalte trei limbi pe care le știu, limba maternă e cea care îmi vine cel mai natural când vorbesc cu ei. De citit, le citesc cel mai mult în română, doar câteodată în engleză, iar soțul meu le citește în portugheză.
7. Vei încerca să publici cartea și în Portugalia sau în alte țări?
Da, cu siguranță o să încerc, deși va fi mai greu. Cartea e una profund românească, deci va trebui adaptată mult și nu știu dacă va fi interes pentru ea, dar voi încerca, întâi în Portugalia, apoi poate în Marea Britanie.
8. Spuneai într-un alt interviu că amintirile tale din copilărie au proprietăți tactile, gusturi și mirosuri. Care este mirosul sau gustul care te duce cel mai repede cu gândul la bunica ta?
În general sunt gusturile anumitor mâncăruri, mai ales prăjituri, pe care acum le fac pentru copiii mei: prăjitura turnată cu mere, prăjitură cu vișine sau chec, după rețetele bunicii. Ar mai fi socata – bunicii mei făceau în fiecare an – până acum n-am găsit socată atât de bună ca a lor, dar gustul siropului de soc mă duce cu gândul acolo. Și dulceața de cireșe amare!
9. Ai menționat că povestea Smărăndiței e un omagiu adus unei copilării de altădată. Ce carte sau ce poveste din copilăria ta ai recomanda cititorilor de azi?
Sunt multe cărți care îmi erau tare dragi în copilărie, dar nu se mai găsesc astăzi. Mai sunt basmele clasice și poveștile lui Ion Creangă, dar eu nu le-am citit copiilor mei încă. Nu sunt extrem de atașată de ele, îmi provoacă un vag sentiment de nostalgie, însă îmi plac mult mai mult poveștile actuale de pe piața de carte pentru copii. Sunt și cărți din literatura clasică pentru copii care îmi plac mult și mă duc cu gândul la copilăria de odinioară, cum ar fi cele scrise de Elsa Beskow, Astrid Lindgren sau Shirley Hughes.
10. Propun să încheiem discutând puțin despre ultimele tale vizite în România. Știu că ți-ai dorit ca povestea Smărăndiței să ajungă la cât mai mulți copii, cu care te-ai întâlnit pentru a le citi cu voce tare. Cum au primit copiii și părinții povestea Smărăndiței?
Mi-a plăcut enorm să particip la sesiuni de lectură cu copiii. Nu știam la ce să mă aștept, aveam și emoții dar m-am simțit atât de bine în mijlocul lor. Când le citesc copiilor parcă simt că și Smărăndița mică e acolo printre ei, nevenindu-i să creadă că ascultă o carte despre ea. Iubesc curiozitatea și întrebările lor, îmi place cum îmi povestesc vrute și nevrute, energia lor e molipsitoare.
Au primit-o frumos copiii pe Smărăndița, unii sunt absorbiți de poveste până la capăt, alții se mai plictisesc pe parcurs dar pun multe întrebări și nu doar despre carte, la unele întâlniri aveam și mini lecții de portugheză pentru că li se părea tare interesant că eu locuiesc în Portugalia. Cred că din cauza asta mi-a fost și cel mai greu să mă întorc acasă de data asta, pentru că aș fi vrut să continui evenimentele de lectură, atât de mult mi-au plăcut.
Cât despre părerile de la părinți, cel mai mult mă bucură când îmi spun că i-a emoționat cartea, pentru că le-a adus aminte de proprii lor bunici. Mi-am dorit să creez prin cartea asta un moment de conexiune în familie, care încetinește un pic viața pe repede înainte a adultului, iar după lectură mulți părinți își aduc aminte de propria copilărie și încep să o povestească copiilor. Atunci știu că mi-am atins scopul.
Ai fi crezut că publicarea unei cărți poate naște prietenii sau că până și cărțile au zânele lor bune?
Mi-a plăcut să discut cu Smaranda și sper să găsești și tu inspirație în povestea ei. Dacă ai citit acest articol până la sfârșit și ți-a plăcut, află că, pe mine, Alina, mă poți găsi și pe Instagram sau Tiktok, unde vorbesc cât de des pot despre plăcerea lecturii și literatura pentru copii, pentru că sunt de părere că iubirea pentru lectură se construiește carte cu carte.